Ultimele clipe ale lui Iancu de Hunedoara la 11 august 1456

În inima Transilvaniei, unde munții Carpați veghează ca niște străjeri veșnici ai neamului românesc, s-a stins o lumină care a ars aprig pentru libertate și credință. Iancu de Hunedoara, voievodul neînfricat, eroul care a făcut Europa să tremure în fața amenințării otomane, și-a găsit sfârșitul nu pe câmpul de luptă, ci în brațele unei boli nemiloase. Era anul 1456, o vară fierbinte marcată de victorii glorioase și de durere profundă. Moartea sa nu a fost doar pierderea unui om, ci a unui simbol al rezistenței românești, un far care a luminat drumul spre supraviețuire al unui popor încercat de vremuri vitrege.

Imaginați-vă scena: zidurile Belgradului, proaspăt eliberate de sub asediul otomanilor, răsunau încă de strigătele de victorie. Iancu, cu armura sa uzată de bătălii nesfârșite, stătuse în fruntea oștilor creștine, respingând hoardele lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Fusese o luptă epică, unde curajul românilor, maghiarilor și sârbilor s-a unit sub steagul crucii. Clopotele bisericilor băteau în ritmul inimilor înflăcărate, iar Papa Calixt al III-lea declarase că victoria de la Belgrad salvase creștinătatea. Dar în mijlocul acestei euforii, o umbră neagră se strecurase: ciuma, acea fiară invizibilă care nu cruța nici eroi, nici regi.

Iancu, obosit de ani de lupte neîncetate, simțise primele semne ale bolii chiar pe câmpul de onoare. Corpul său, marcat de răni vechi și de eforturi supraomenești, cedase în fața epidemiei care se răspândea ca un blestem printre oșteni. Pe patul de suferință, în mănăstirea din Zemun, lângă Belgrad, eroul nostru zăcea, înconjurat de fiii săi, Laszlo și Matia, și de tovarăși de arme care îl priveau cu lacrimi în ochi. Ultimele sale cuvinte, șoptite cu o voce slăbită, dar plină de demnitate, au fost un testament al patriotismului său: “Apărați creștinătatea și neamul nostru cu prețul vieții!” Era ca și cum sufletul său, forjat în focul bătăliilor de la Varna, Nicopole și Kosovo, se ridica acum spre ceruri, lăsând în urmă o moștenire de neșters.

Cât de emoționantă este această imagine! Iancu de Hunedoara, născut pe pământ românesc, în cetatea Hunedoarei, unde castelul său stă și azi mărturie a gloriei trecute, a fost mai mult decât un războinic. El a fost un părinte al națiunii, un apărător al valorilor strămoșești. Sub conducerea sa, oștile românești au respins invaziile otomane, protejând nu doar Transilvania, ci întregul răsărit european. Patrioticismul său nu cunoștea granițe etnice; el lupta pentru un ideal mai mare – unitatea creștină împotriva barbariei. Dar în inima sa bătea pulsul românesc: el vorbea limba străbunilor, onora tradițiile daco-romane și visa la o Românie liberă, unită sub un singur steag.

Moartea sa, survenită la 11 august 1456, a lăsat un gol imens. Europa întreagă a plâns: Papa a poruncit ca toate clopotele bisericilor să bată timp de trei zile în memoria sa, iar cronicarii vremii l-au numit “Atletul lui Hristos”. În România de azi, amintirea lui Iancu evocă lacrimi de mândrie și durere. Cum să nu fim emoționați gândindu-ne la sacrificiul său? El, care putea să aleagă o viață liniștită în castelele sale, a preferat să moară pentru libertate. Fiii săi au continuat lupta – Matia Corvin devenind rege al Ungariei –, dar spiritul lui Iancu a rămas veșnic legat de pământul românesc.

Astăzi, în vremuri de pace relativă, dar pline de provocări, moartea lui Iancu de Hunedoara ne amintește de datoria noastră patriotică. El ne învață că adevăratul eroism nu stă în victorii ușoare, ci în sacrificiul suprem pentru neam și credință. Să ne imaginăm cum, din ceruri, Iancu privește spre România modernă: spre tinerii care îi poartă numele în școli, spre monumentele ridicate în onoarea sa, spre poporul care, în momente de criză, își găsește forța în istoria sa glorioasă.

Iancu de Hunedoara nu a murit cu adevărat; el trăiește în sufletele noastre, în imnul național care răsună cu ecouri de vitejie, în drapelul tricolor care flutură mândru. Fie ca moartea sa să ne inspire să fim demni de moștenirea sa, să iubim România cu aceeași pasiune arzătoare. Eroii nu pier niciodată; ei devin nemuritori prin amintirea noastră colectivă. Slăvit fie numele tău, Iancule, apărător al neamului românesc!